Floarea de nufăr

Pe un lac cu apă lină
Stă un nufăr singuratic
Zi şi noapte tot acolo
Cu destinul lui dramatic
Nu avea pe lac pe nimeni
Numai apa stătătoare
Mîngîia a lui tulpină
Şi-a lui clipe crude...amare.
Era trist sărmanul nufăr,
Şi în noapte se-ntreba....
-Oare o să fiu tot singur ,
Pînă cînd mă voi usca ?
Şi asa în apa lină,
Clipele-i treceau în zbor
Privea cerul clar de vară
Ori cum trece cîte-un nor,
Pînă într-o dimineaţă
Cînd pe-oglinda ce-a lucioasă
Apăru plutind o barcă
Ce înainta voioasă,
Dintre marginile bărcii
Auzi o şoaptă lin
Şi un rîset de femeie
Dulce, tandru, cristalin.
E o preafrumoasă fată
Cu un tînăr visător,
Gura lui...şopteşte-ntruna
Ochii ei privesc cu dor....
Părul negru-n valuri cade
Pe al ei spate fin, subţire,
Ochii lui plini de dorinţă
O privesc cu mulţumire.
Dar deodată lîngă barcă
El văzu frumosul nufăr
Se aplecă încet şi-l rupse
Şi îi spuse ei cu-n murmur...
-Floarea aceasta minunată
Singură-i pe întregul lac....
Ştiu că nu i-a plăcut viaţa....
Mie ochii tăi îmi plac.
Şi cu-n gest stîngaci ...dar tandru
(ăsta-i purul adevăr...)
El îi prinse cu sfială
Nufarul frumos în păr.
Grea e viaţa şi urîtă
De-o trăieşti în sihăstrie
Zice-a nufărul ...săracu'
Moartea....aşteptînd să-i vie
Dar în ultima mea clipă
...Recunosc, întradevăr
Că-am murit pentru iubire
La o preafrumoasă-n păr.
Dar din barcă îndrăgostiţii
Nici nu-i simt durerea mută
Şi cu dragoste în inimi
...Se sărută, se sărută